Intorcandu-ma de la facultate cu troleibuzul, ma uitam pe geam, cum fac de obicei, la oamenii de pe strada. Imi place sa le observ expresiile, sa ma intreb la ce se gandesc, unde au fost si unde se duc , ce impresie le induc eu cand ma vad fugitiv uitandu-ma la ei intr-o statie...Dar azi am incercat un sentiment nou. Nu am vazut decat figuri sterse, plictisite, oameni urati sau uratiti de griji si de rutina, trasaturi distorsionate si corpuri convulsive (poate si frigul avea ceva de zis aici), ochi fara expresie. Purtau haine ponosite, in culori pamantii, parca incercand din rasputeri sa se piarda in aerul incetosat de iarna. Mergeau greoi, impiedicat, parca mai mult impinsi de la spate de vant, fara sa schiteze vreo urma de vointa. Iubiti care se tineau de mana, dar atat de departe unii de ceilalti, fara sa schimbe vreo vorba, fara sa caute privirea celuilalt. Tineri ca mine pareau atat de batrani, batranii pareau simple umbre tarandu-si oasele de colo-colo, pana si troleibuzul, unul vechi de altfel, se misca de parca am fi fost la o procesiune funerara. Azi am vazut o singura fiinta, o vecina de-a mea. M-a vazut cand a urcat in troleibuz si a zambit. A fost un zambet sincer, cald, viu. Unica figura draguta pe care am vazut-o azi. Am aflat ca nu mai suntem vecine, s-a mutat in Marasti, singura persoana pe care o cunosteam din tot blocul meu, exceptandu-l pe presedintele de scara si pe tipul care are buticul de la parter. Dar a fost de ajuns ca sa ma trezeasca. Stiu ca nu asta e realitatea, dar, si fara a cadea in capcana generalizarilor, asta am vazut azi...palide crochiuri de oameni.
No comments:
Post a Comment