sentimente: om vs. animale

Ne-am obisnuit destul de devreme in evolutia noastra cu gandul ca suntem superiori altor forme de viata din jurul nostru si avem destule argumente pe care le afisam cu mandrie cand vine vorba sa ne diferentiem de animale. In numele inteligentei punem toate descoperirile care intr-un fel sau altul ne-au usurat viata si ne-au permis sa depasim problemele uzuale ale unei existente strict legate de procurarea hranei si de evitarea de a nimeri in meniul vreunui pradator. Odata depasit acest stadiu, toata puterea creierului nostru a fost canalizata in a ne depasi propriile limite, lasand animalele undeva in norul de praf din urma noastra. Inteligenta ne-a adus roata, cimentul, bolta in arc, aquaductele, avioanele, computerele si zborul in spatiu, dar in acelasi timp ne-a oferit metode tot mai sofisticate si mai eficiente de a ne distruge pe noi si mediul care ne inconjoara. Inteligenta a atras cu sine violenta, si nu violenta specifica autoconservarii, procurarii de hrana sau apararii teritoriului, pe care le atribuim animalelor, ci una foarte greu de justificat, din orice punct de vedere ai lua-o. Au aparut chiar mutatii structurale si genetice care au o legatura intima cu forme de violenta criminala, intalnite doar la om: o gena transmisa pe cale paterna, afectiuni precum psihopatia si unele forme de schizofrenie. Ajunsesem la concluzia ca astfel de forme de violenta sunt strict apanajul inteligentei, si mai ales a celei umane ( zic mai ales pentru ca s-au observat grupuri de cimpanzei care duc adevarate razboaie de guerilla impotriva altor grupuri, cu simplul motiv de a-i intimida, iar bataile, desi sangeroase, nu au ca scop uciderea victimei). Dar asta ar insemna ca, in ignoranta si in nevoia de a generaliza care vad ca ma afecteaza si pe mine, sa nu bag de seama si reversul medaliei. Adica sa nu vad ca si animalele sunt capabile de sentimente, alt apanaj al creierului "superior" uman.
Se pare ca aici inteligenta noastra ne joaca feste. Nu putem intelege si nu s-au gasit metode clare de a deslusi ce se petrece in mintea animala si desi pe ici pe colo apar dovezi ca ele ar da dovada de sentimente, nu putem decat sa ne minunam, sau, mai grav, sa le ignoram ca fiind simple accidente sau basme ale iubitorilor de animale. Totusi cercetarile au ajuns sa ne dovedeasca contrariul. S-au observat caini afectati de depresie si chiar au aparut si psihologi canini. Cainii care se ataseaza foarte tare de stapanii lor sufera, in lipsa mai indelungata a acestora, de anxietate si afiseaza un comportament asociat starilor de depresie descrise la om, cu lipsa de apetit, agitatie si distrugerea obiectelor la care au acces. Mai mult, exista si depresii asociate cu "munca" pe care o presteaza unii dintre ei, cum s-a vazut in cazul cainilor de rescue, care au refuzat sa mai caute prin ruine cand n-au mai gasit supravietuitori, ci doar cadavre dupa cadavre. Asta inseamna ca sunt capabili sa inteleaga drama mortii? Si daca animalele actioneaza din simplu instinct, atunci de unde a aparut conceptul de sacrificiu in mintea lor? Stim bine ca exista o asa-zisa gena altruista, dar aceasta se manifesta mai ales in cadrul familiilor sau al grupurilor de animale inrudite intre ele. Ideea ar fi ca membri care nu procreeaza intervin in cresterea puilor altor membri, sporind sansele transmiterii genelor comune. Si desi multi dintre noi isi considera animalele de companie ca facand parte din familie, totusi au facut si ele acesta trecere? Exemple de animale care au actionat altruist si chiar si-au salvat stapanii sunt din plin, cum ar fi un caine care s-a aruncat in fata masinii stapanului care era cat pe ce sa-si loveasca fratele, pe care nu-l vedea din cauza unui vartej de praf.
Mergand si mai departe, ce inteleg animalele prin moarte? Se pare ca oamenii de Neanderthal intelegeau si mai putin decat ele, sau cel putin nu exista dovezi ca s-ar fi manifestat in vreun fel. Elefantii insa se intorc regulat in cimitirele de oase si-si plang mortii. Manifesta un comportament cat se poate de clar ca simt durere, si numai fata de ramasitele rudelor, nu si de a altor oase de elefant care zac pe acolo. Jelirea unui pui mort este destul de comuna. Multe femele in astfel de situatie ezita sa-si paraseasca puiul mort, pana realizeaza evidentul. Dar putine, cum s-a vazut mai ales in cazul macacilor, isi cara puiul cu ele cateva zile, incercand sa-l alapteze, curatandu-l si protejandu-l de ceilalti membri ai familiei. De cele mai multe ori doar mirosul de putrefactie le-a facut sa se resemneze. Dar am zis ca astfel de comportament se poate pune in seama acelei nevoi de a asigura raspandirea propriilor gene. O femela de cimpanzeu ne arata totusi ca poate simti compasiune la suferinta unui membru al altei specii. Cand ingrijitoarea ei a pierdut o sarcina, cimpanzeul i-a aratat ca intelege situatia, prin semnul "plans".
Cel mai puternic exemplu care dovedeste ca animalele, sau cel putin unele dintre ele, au reusit sa depaseasca universul instinctelor este cel al unei leoaice care a adoptat un pui...de gazela. Desi nu se stiu motivele pentru acest comportament, s-a presupus ca leoaica si-a pierdut proprii pui si a fost si alungata din grup. In plus, ea a furat puiul de gazela de la mama sa, pe care cu greu si abia cand puiul era prea slabit ca sa mai mearga, a lasat-o sa-l alapteze. E vorba doar de instinctul de procreere? Sau durerea ei fiind atat de mare, a gasit alinare in prezenta unui reprezentant al unei alte specii? Creierul leoaicei a fost capabil nu doar sa gaseasca o solutie la problema ei, dar si sa traiasca o iluzie, sa renege tot ce a invatat-o instinctul si sa actioneze impotriva legilor naturii.
In fine, dovezi sunt peste tot in jurul nostru si daca avem pretentia de a fi cele mai inteligente fiinte de pe planeta, putem macar sa aplecam urechea la ce au animalele sa ne impartaseasca. Asta daca nu cumva inteligenta atrage dupa sine si ignoranta...